Muzicienii prehispanici aveau o bogăție impresionantă de instrumente muzicale, inclusiv toba, care însoțea dansurile strămoșilor noștri. Astăzi și datorită respectului pentru tradiția muzicală prehispanică, auzim încă huéhuetl și teponaztli în mijlocul piețelor, în sărbătorile religioase populare, în concerte, în înregistrări și în filme.
Cultura strămoșilor noștri este bogată în tradiție, sublimată de resturi de piatră traduse în palate onorabile care se află și astăzi în piramide și situri arheologice, evidențiate de freturi și compoziții artistice care sunt observate și în picturi murale și codice ale unei grafice clar mexicane. Moștenirea nu se termină aici, este urmată de arome și mirosuri impregnate cu o caracteristică foarte specială.
Cu toate acestea, puține ori sunt amintite originile sunetelor din Mexicul antic, unde mărturiile scrise asigură că muzica era deosebit de importantă în vremurile pre-hispanice. Mai multe codici arată cum culturile antice credeau în instrumentele muzicale, nu numai ca unul dintre mijloacele de chemare sau închinare la zei, ci și că au servit populația pentru a stabili comunicarea cu morții lor. Astfel, cu mult înainte ca spaniolii să vină să colonizeze aceste meleaguri, indigenii posedau o impresionantă bogăție de instrumente muzicale, printre care tamburul, care cu rimbombarul sunetelor sale splendide însoțea cu accent dansurile spectaculoase ale strămoșilor noștri.
Dar tobe nu au fost singurele instrumente, dar au avut diferite tipuri de percuție și alte rezultate ale imaginației diafane pentru a reproduce sunetele naturale ale mediului, creând, prin urmare, pe lângă tonurile de bază ale basului și înalte, o și complicată polifonie a scărilor până astăzi, se spune, dificil de înregistrat, deoarece muzicienii pre-hispanici nu aveau un sistem de intonație coordonat, dar au răspuns sensibilității și nevoii de a recrea, prin petreceri, ritualuri și ceremonii, magie de atunci. Aceste sunete au stat la baza muzicii pentru vânătoare, război, ritualuri și ceremonii, precum și a muzicii erotice și populare folosite în sărbători precum nașteri, botezuri și decese.
Alte instrumente includ nume precum ayacaxtli și chicahuaztli, care produceau șoapte delicate, în timp ce aztecolli și tecciztli erau trâmbițe folosite ca semne de război. Printre instrumentele de percuție găsim ayotlul, realizat cu scoici de broască țestoasă, precum și huéhuetl și teponaztli, ne vom ocupa de acesta din urmă pentru a descoperi câteva dintre caracteristicile lor.
Huéhuetl și teponaztli au supraviețuit din fericire cuceririi spaniole; unele exemplare sunt expuse în prezent în Muzeul Național de Antropologie. În zilele noastre, datorită interesului pentru tradiția muzicii pre-hispanice de către dansatori și muzicieni, precum și experimentării unei căutări contemporane care are ca cheie ritmurile ancestrale, instrumentele din trecut sunt încă reproduse.
Astfel, auzim din nou huéhuetl și teponaztli în mijlocul piețelor cu dansatorii din jurul lor, în sărbători religioase, în concerte, pe discuri și casete de film. Multe dintre aceste instrumente sunt creațiile sale proprii sau reproduceri fidele ale originalelor; ceea ce, totuși, nu ar fi posibil fără mâna iscusită a unui artist popular, precum Don Máximo Ibarra, un renumit sculptor în lemn din San Juan Tehuiztlán, în Amecameca, statul Mexic.
De când era copil, Don Máximo s-a remarcat ca un meșter serios și taciturn care, cu dăruire și dragoste, s-a dedicat acestei meserii care a pus în valoare rădăcinile sunetelor noastre ancestrale, lucrând cu lemnul și instruindu-și copiii și alți sculptori care au învățat meseria. oferind promisiunea că arta respectivă nu va dispărea. De extracție umilă, cu înțelepciunea în mâini, Don Máximo recreează comori dintr-o lume îndepărtată, unde realul întâlnește irealul, extragând dintr-un simplu trunchi de copac nu numai forma, ci sunetele puternice și vibrante ale unei țări care se exprimă în toată splendoarea sa prin ele.
Descoperit de muzicianul și colecționarul de instrumente Víctor Fosado și de scriitorul Carlos Monsiváis, Don Max, de la sculptor în piatră până la meșter al statuilor și idolilor, iar după sculptor în lemn, creator de morți, măști, diavoli și fecioare, a devenit Este specialist în artă primitivă și unul dintre puținii meșteri care fabrică în prezent huéhuetl și teponaztli. Descoperitorii lui i-au arătat pentru prima dată un huéhuetl cu sculptura de jaguari și un teponaztli cu capul unui câine. „Mi-au plăcut mult”, își amintește domnul Ibarra. Mi-au spus: ești un descendent al tuturor acestor personaje ”. De atunci și de aproape 40 de ani, Don Max nu și-a mai oprit munca.
Ustensilele pe care le folosește sunt diferite și unele din creația sa proprie, cum ar fi melcul, penseta de smuls, burilele, panele, burșoanele de diferite dimensiuni, tastaturile pentru a scoate cheia, dalta pentru a sculpta colțurile, forme care vor servi la golirea trunchi de copac. Odată ce ai trunchiul, care poate fi din pin, se lasă să se usuce timp de 20 de zile; apoi începe să se scobească, dându-i forma unui butoi și cu măsurile stabilite; când aveți grosimea găurii, urmează dimensiunea de curățare. Se alege desenul și se urmărește cu un creion pe trunchi, pentru a da naștere sculpturii artistice. Timpul necesar este de aproximativ jumătate de an, deși depinde de dificultatea desenului. În antichitate, pielea de cerb sau de mistreț era folosită pentru tobe, astăzi se folosesc piei groase sau subțiri de vită. Desenele sunt copii ale codicelor sau ale propriei sale invenții, unde capete de șerpi, soare azteci, vulturi și alte icoane înconjoară lumea imaginară a instrumentelor.
La început, cea mai mare dificultate a fost reprezentată de sunete, prin realizarea tastelor, a aparatului, a adânciturilor și a titlurilor teponaztli, dar cu ingeniozitate și o tehnică învățată liric, încetul cu încetul au început să se formeze mici trunchiuri de copaci. să fie traduse în sunete. Domnul Ibarra este inspirat de vulcan și împrejurimi. „Pentru a face acest tip de muncă - ne spune el - trebuie să o simți, nu toată lumea are capacitatea. Locul ne ajută pentru că suntem aproape de vegetație, izvoare și, deși vulcanul aruncă cenușă, îl iubim foarte mult pe Popo, îi simțim puterea și natura bogată ”. Și dacă pentru muzica indigenă pre-hispanică cel mai important aspect era comunicarea cu natura, unde muzicienii își ascultau vocea pentru a încerca să înțeleagă ritmul perfect, prin calmul vântului, liniștea profundă a mării sau a pământului și căzând apă, ploi și cascade, înțelegem de ce Don Max este capabil să-și transforme creația în sunete mistice.
Pe pantele vulcanului, într-o atmosferă bucolică și înconjurat de nepoții săi, Don Max lucrează cu răbdare la umbră. Acolo va transforma trunchiul copacului în huéhuetl sau teponaztli, în forme și sunete ancestrale; astfel vom auzi ecourile profunde ale unui trecut, magic și misterios precum ritmurile tobei.
